Ca sistemul sanitar din Romania e intr-o mare buda, stie toata lumea. Dintre toti, exista o categorie de persoane, in care pana acum cateva zile ma incadram si eu, care au ajuns la aceasta concluzie doar pe baza observatiei, si nu a trairii personale.
Iata ca, dupa aproape o saptamana de febra tratata acasa care se incapatana sa nu scada sub 37,1, inevitabilul s-a produs: obligatoriu internare.
Desi sunt o persoana cerebrala, care nu se pierde asa cu una cu doua, aceste cuvinte au declansat in mine o stare nemaitraita pana in acele momente: panica.
Nu stiam exact unde trebuie sa ma duc sau ce trebuie sa imi iau cu mine. Noroc cu mama. Ea m-a ajutat sa imi pregatesc bagajul, si a fost alaturi de mine cand am ajuns la spital si nu stiam nici macar la ce usa trebuie sa bat.
Din fericire la camera de garda am dat peste o doctorita tare cumsecade (dr. Din Georgeta), care a incercat sa ma linisteasca, spunandu-mi ca totul o sa fie ok, ca nu e nimic grav (probabil o infectie urinara) si totul are rezolvare (adica antibiotic).
Si iacata-ma si internata, singura (nimeni nu trece de usa care se deschide doar cu cartela!!!!), intr-un spital in care totul arata dubios, fara sa stiu ce urmeaza sa mi se intample.
Seara a trecut usor, mai ales datorita pastilei de Diazepam care mi-a fost adiministrata, si care m-a linistit de tot. Noaptea a fost una agitata, am dormit doar in reprize, iar dimineata a fost crunta: la ora 6:30, usa s-a izbit cu putere de perete, s-a aprins lumina in salon, si asistenta m-a anuntat ca a venit sa imi faca injectia si sa ma duca sa imi ia sange.
Ajunsa din nou in pat dupa ce am "donat" involuntar vreo trei eprubete de sange, am crezut ca pot in sfarsit sa incerc sa ma linistesc. No way.
Usa a fost din nou trantita de perete, si lumina aprinsa in ochi. De data aceasta erau infirmierele care au venit sa mature si sa spele pe jos.
Dupa plecarea lor am rasuflat usurata: stiam ca vizita vine pe la 8:30 maxim 9, asa ca imi calculasem eu ca mai pot "fura" 45 max o ora de somn. Wrong again.
Usa a fost din nou trantita de perete, si lumina aprinsa in ochi. De data aceasta veneau sa ne pofteasca la masa.
Mai mult de nevoie (stomacul incepea sa isi ceara drepturile) decat de voie, am purces catre sala de mese. Acolo, instructie curata: hai cu cana sa iti pun ceai, pune-te la masa aia, mananca odata ca vine doctorul in vizita. Asa ca faimoasa masa de dimineata a durat max 7 min. Nu ca ai fi avut ce sa mananci mai mult, dar macar daca ma lasau si putinul ala sa il ingurgitez in liniste.
Vizita medicala din acea dimineata, a fost una care m-a lasat masca: asistentele au venit sa adune pacientele noi si sa ne duca sa asteptam la o usa, in spatele careia, se facea prezentarea cazurilor, marelui profesor, sef de sectie (nu are rost sa dau nume, e arhicunoascut).
Bun, si am intrat in cabinet, mi s-a spus sa ma intind pe o masa. Intre timp, dr. Din ii explica d-lui profesor faptul ca m-am prezentat cu o seara inainte la camera de garda cu febra, fara alte simptome, si ca rezultatul uroculturii ce mi s-a facut este negativ.
Raspunsul autotstiutorului catre mine a fost "extraordinar": pai si atunci de unde ai febra? Probabil in acel moment, dupa minunatat noapte petrecuta in acel spital, dansul a vazut in ochii mei o eminenta in ginecologie care astepta sa fie descoperita. De unde supararea s-o fi gandit el ca stiu de unde am febra, habar nu am nici acum.
A urmat apoi controlul, adica a pus mana pe burta si concluzia: contractii, tratament cu Duphaston si No-spa.
Nu imi vemea sa cred urechilor: am ajuns la urgenta cu febra, am fost intrebata de toata lumea daca am sau am avut dureri de burta sau sangerari, le-am explicat tuturor ca nu am nici un alt simtom in afara de febra, si el ma "mangaie" pe burta si imi spune ca am contractii.........
Uimita, m-am intors in salon, unde timp de 3 zile, am primit tratament pentru iminenta de avort.
Singura treaba buna din tot acest cosmar a fost ca nu am mai facut febra deloc.
Rezultatele tuturor analizelor au iesit ok, asa ca, concluzia generala, a fost ca cel mai probabil, am stat in curent si de aceea am facut febra.
In schimb in cursul celor 4 zile cat am stat in spital, am avut ocazia sa asist la mersul lucrurilor in acea sectie, care, cel mai probabil, se repeta la indigo, in fiecare sectie a celui spital, si in fiecare spital de stat din frumoasa Romanie.
Ca in spital se dau bani ptr orice, stiam dinainte, dar nu ma asteptam ca pacientele care nu aveau de unde sa dea bani, erau pur si simplu ignorate.
In salonul de vizavi se gaseau 2 doamne, ambele putin trecute de 20 de ani, de nationalitate conlocuitoare (la ce batalie se duce pe la TV in privinta termenului corect de numire a nationalitatii fara a o "jigni" ma feresc sa o denumesc in vreun fel).
Una dintre ele, intrata de cateva zile in 42 de saptamani, si care nu prezenta nici un semn de travaliu, se ruga de tot personalul sa ii faca ceva sa o ajute sa nasca ptr ca simtea ca se sufoca si ca in orice moment ii explodeaza burta. Tratamentul aplicat: stai cuminte in pat si o sa vezi ca nasti....
Cea de-a doua, insarcinata cu gemeni, fara sa stie sa spuna exact cate luni de sarcina avea (am inteles ulterior ca avea 8 luni), vroia sa plece acasa. Atat.
La 2 seri dupa ce m-am internat eu, acuza dureri de burta. Raspunsul asistentei singure pe tura si trezita din somnul de frumusete facut ptr a mentine intacta zugraveala de pe fata a fost: Da, ca pe voi tot la ore din astea va apuca!
Am compatimit-o sincer pe saraca fata ca nu a stiu sa isi faca programare dinainte ca durerile sa ii inceapa cand sunt asistentele in toane mai bune.
Din pacate ptr ele, cand am plecat din spital, erau in aceeasi stare in care le-am gasit cand am venit, cu exceptia ca cea care era insarcinata cu gemeni se plangea in continuare de dureri.
De ciuda nu am dat nici un ban nimanui, le-am zambit si le-am multumit frumos ptr tot!
Concluzia:
Urasc spitalele de stat, si imi vine sa ma pup singura ca am luat decizia de a naste la privat (sper ca Dumnezeu sa imi implineasca aceasta dorinta si sa ma fereasca de spitale ptr tot restul vietii)!
